Stabilirea bazei de impozitare prin estimare

In cadrul sistemului fiscal din Romania, Codul de Procedura Fiscala reglementeaza diverse aspecte legate de colectarea si administrarea taxelor si impozitelor, inclusiv pentru situatiile care permit organelor fiscale sa stabileasca baza de impozitare a contribuabililor prin metode de estimare. Acest mecanism reglementat de art. 106 din Codul de procedura fiscala, este util in situatiile in care nu se pot determina clar obligatiile fiscale datorate de contribuabili, din cauza lipsei sau inexactitatii informatiilor.

Dreptul la estimare

Organele fiscale au dreptul sa stabileasca baza de impozitare si creanta fiscala asociata printr-o "estimare rezonabila" atunci cand situatia fiscala corecta nu poate fi determinata direct. Estimarea se face folosind diverse probe si mijloace de proba legal acceptate, care asigura flexibilitatea necesara in administrarea justa a impozitelor.
Estimarea se aplica in anumite conditii, cum ar fi:

a) Situatiile descrise in Articolul 107 din Codul de procedura fiscala, legate de nedepunerea declaratiilor de impunere.
Nedepunerea declaratiei de impunere da dreptul organului fiscal sa procedeze la stabilirea din oficiu a creantelor fiscale prin decizie de impunere. Stabilirea din oficiu nu se poate face inainte de implinirea unui termen de 15 zile de la instiintarea privind depasirea termenului legal de depunere a declaratiei. Aceste prevederi nu sunt aplicabile dupa inceperea inspectiei fiscale pentru obligatiile fiscale nedeclarate. 
In instiintare, organul fiscal informeaza platitorul cu privire la consecintele nedepunerii declaratiei de impunere.  Stabilirea din oficiu a creantei fiscale se face prin estimarea bazei de impozitare, ori de cate ori informatiile detinute de organul fiscal nu permit estimarea bazei de impozitare. 

b) Situatiile in care organul fiscal identifica erori, omisiuni sau absenta completa a evidentelor contabile si fiscale:
In situatia in care organul fiscal nu poate determina situatia fiscala corecta si constata ca evidentele contabile sau fiscale ori declaratiile fiscale sau documentele si informatiile prezentate in cursul controlului fiscal sunt incorecte, incomplete, precum si in situatia in care acestea nu exista ori nu sunt puse la dispozitia organelor fiscal, se aplica metodele estimarii.

Metodele de estimare

Organul fiscal trebuie sa identifice cele mai relevante elemente care reflecta situatia fiscala reala si sa le documenteze in mod clar in actul de impunere, inclusiv motivele si criteriile de estimare utilizate.
Metodele de estimare sunt stabilite prin Ordinul presedintelui ANAF nr. 3389/2011 privind stabilirea prin estimare a bazei de impunere, iar sumele estimate sunt supuse verificarii ulterioare, cu exceptia celor stabilite in cadrul inspectiilor fiscale.
Potrivit art. 1 alin. 3 din Ordinul nr. 3389/2011, stabilirea bazei de impunere se va face prin estimarea atat a veniturilor, cat si a cheltuielilor aferente acestora.

1. Metoda sursei si cheltuirii fondurilor
Aceasta metoda presupune o analiza a modului in care contribuabilul a generat si utilizat resursele financiare.  Pentru estimarea bazei de impunere atat din surse impozabile, cat si din cele neimpozabile se au in vedere fluxurile de numerar. Prin urmarirea fluxurilor de numerar, veniturilor si cheltuielilor, organul fiscal poate determina discrepante intre veniturile raportate si cheltuielile efectuate, indicand posibile venituri nedeclarate. Orice cheltuiala care excedeaza valorii declarate a veniturilor, poate reprezenta venit impozabil nedeclarat.

2. Metoda fluxurilor de trezorerie
Analiza conturilor bancare si a fluxurilor de numerar ajuta la identificarea surselor de venit si a modului in care acestea sunt utilizate. Acest proces include ajustari pentru veniturile neimpozabile si cheltuielile achitate, oferind o perspectiva asupra activitatii economice reale a contribuabilului fata de cea declarata. Fluxurile de trezorerie pot furniza indicii pentru a descoperi venituri nedeclarate, pornindu-se de la analiza valorii si frecventei depunerilor in conturile bancare si a surselor acestora, indicand fie o diminuare a venitului declarat, fie o majorare a cheltuielilor declarate, fie o combinare a celor doua.

3. Metoda Marjei
Utilizand date specifice domeniului sau activitatii, aceasta metoda aplica procente de marja la vanzarile sau costurile de vanzare raportate pentru a estima venitul real. Este utila in domenii unde exista standarde bine stabilite de rentabilitate, permitand compararea performantei contribuabilului cu media industriei.

4. Metoda produsului/serviciului si a volumului
Se concentreaza pe numarul de produse sau servicii comercializate si volumul activitatii. Prin aplicarea preturilor unitare standard la volumul estimat de activitate, se poate determina venitul brut posibil, ajutand la identificarea veniturilor care nu au fost inregistrate in mod corespunzator in documentele contabile.

5. Metoda patrimoniului net
Evaluand variatiile patrimoniului net ale contribuabilului pe parcursul unei perioade, aceasta metoda poate releva cresteri ale valorii nete care nu sunt justificate de veniturile raportate. Ajustarile pentru cheltuieli nedeductibile si venituri neimpozabile permit determinarea unei baze de impozitare mai apropiate de realitatea economica a contribuabilului.

Concluzii

Fiecare dintre aceste metode are rolul sau distinct in procesul de estimare a bazei de impozitare, iar alegerea metodei adecvate depinde de specificul si complexitatea situatiei fiscale a fiecarui contribuabil. Prin aplicarea judicioasa a acestor metode, autoritatile fiscale pot asigura o mai buna conformitate fiscala si o colectare eficienta a veniturilor statului, protejand totodata integritatea si echitatea sistemului fiscal.